Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a de peste an (B): „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”

Ecce Agnus Dei - RV

12/01/2018 09:13

(RV - 14 ianuarie 2018) E Ziua Domnului. „Tot pământul să te adore şi să-ţi cânte ţie, Dumnezeule; să cânte numelui tău, Dumnezeule Preaînalt!” (Ps 65/66,4). La începutul Liturghiei duminicale îl preamărim pe Dumnezeu pentru manifestarea lucrării sale în natură şi în istoria lumii. Psalmistul evocă evenimentele remarcabile ale istoriei biblice, în special exodul din sclavia egipteană prin intervenţia lui Dumnezeu „cu braţ puternic”. Eliberarea din ţara sclaviei a devenit pentru popor un articol principal de credinţă. Un reprezentant al comunităţii (regele, un principe sau un preot?), îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru libertatea dobândită după o amară şi lungă încercare. Recunoaşte, în numele tuturor, că Dumnezeu a fost mereu atent şi aproape de poporul său.

1. Să-i mulţumim lui Dumnezeu
Celebrarea Liturghiei euharistice este în primul rând „aducere de mulţumire”. Biserica îşi manifestă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire (cf. CBC 1360). Stând la altar cu mâinile întinse în faţa credincioşilor, preotul exprimă recunoştinţa tuturor faţă de Dumnezeu în prefaţa rugăciunii euharistice: „Cu adevărat vrednic şi mântuitor lucru este să-ţi aducem mulţumiri pururea şi în tot locul, ţie, Doamne, Părinte Sfânt, atotputernic veşnic Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”.

Reflectând puţin, fiecare dintre noi găseşte în istoria personală motive suficiente pentru a-i mulţumi Domnului. O facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Cristos ne uneşte cu persoana sa, cu lauda şi mijlocirea sa, astfel încât jertfa de laudă şi de mulţumire adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu Cristos pentru a fi primită în Cristos (cf. CBC 1361). Aducând unica jertfă plăcută lui Dumnezeu Tatăl, ne deprindem cu slujirea şi oferirea de noi înşine, conştienţi că suntem “Biserică”, popor convocat, ales şi trimis să vestească lumii mântuirea lui Dumnezeu.

2. Nu doar cult, ci viaţă
Dumnezeu ne deschide urechile ca să ascultăm cuvântul său care schimbă inimile. Pentru ca nici unul din cuvintele sale să nu se piardă, îl rugăm pe Dumnezeu să ne elibereze mai întâi de orice ataşare faţă de păcat:
Îndură-te de noi, Doamne, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, care nu încetezi să-l chemi pe fiecare om la convertirea vieţii!
Îndură-te de noi, Cristoase, Mielul lui Dumnezeu, care mijloceşti necontenit pentru noi la Tatăl!
Îndură-te de noi, Doamne, bunule Învăţător, care ne chemi să te urmăm ca ucenici ai tăi pe drumurile lumii!
După această deschidere a inimii putem constata fiecare, asemenea psalmistului, că Dumnezeu vine în ajutorul nostru: „Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. M-a scos din prăpastia dezolării, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii. El a pus în gura mea un cântec nou, un [imn de] laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps 39/40, 2-4b).
Înţelegem, de asemenea, ce vrea Dumnezeu de la noi: „Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti, tu mi-ai deschis urechile; nu ceri nici arderi de tot, nici jertfă pentru păcat” (Ps 39/40,7). Imaginea „mi-ai săpat urechile” pare ciudată. Vrea să exprime lucrarea profundă pe care Dumnezeu o înfăptuieşte în conştiinţa omului credincios. Urechea este organul auditiv dar şi simbolul receptivităţii şi al obedienţei: a auzi şi a asculta se exprimă prin acelaşi verb. Mulţi aud, dar nu toţi ascultă. Dumnezeu vrea coerenţă în trăirea credinţei.

Înţelegem de aici că există o legătură strânsă între cult şi viaţă, între credinţă şi dreptate. Psalmistul îl elogiază pe omul credincios care îi oferă lui Dumnezeu nu ceva străin, animale sau roade ale pământului, ci adeziunea întregii sale vieţi; nu doar vorbe, ci adeziunea inimii: „Atunci, am zis: „Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta”. Dumnezeul meu, aceasta o doresc. Legea ta este în adâncul inimii mele” (Ps 39/40, 8-9).

Dumnezeu însuşi a pregătit inima credinciosului său, făcând-o docilă, atentă şi sensibilă la adevărata religiozitate care este existenţială şi nu pur rituală şi sacrală. În relectura Scrisorii către Evrei 10,4-7 urmând versiunea Bibliei în limba greacă (Septuaginta), se traduce: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup” (Ev 10,5). Textul psalmului a devenit în ochii autorului creştin un anunţ al întrupării lui Cristos şi al abolirii vechilor sacrificii prin jertfa unică şi desăvârşită a lui Cristos răstignit pe cruce şi înviat glorios din morţi.

3. Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă!
Atât în prima lectură cât şi în Evanghelia zilei, este vorba despre persoane care îl întâlnesc pe Dumnezeu şi împlinesc voinţa sa. Cunoaştem bine, chemarea lui Samuel, tânărul dus de mama lui la templul din Silo, ca împlinire a unei promisiuni făcute lui Dumnezeu. Tânărul trebuia să menţină aprinsă candela sanctuarului şi să-i deschidă uşile (cf. 1Sam 3,3b-10.19). Era un copil care până atunci nu-l cunoscuse încă pe Domnul şi nici nu-i fusese descoperit vreun cuvânt al Domnului. Chemat pe nume în repetate rânduri de un glas necunoscut, micul Samuel este povăţuit de preotul Eli cum să deosebească glasul Domnului. Eli îl sfătuieşte să răspundă în mod simplu: „Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă!”

Acestui băiat în vârstă de vreo zece-unsprezece ani îi este comunicată o misiune în faţa căreia se simte şovăielnic, prea mic pentru a o îndeplini. Era un timp în care „cuvântul Domnului era rar. Iar Samuel a crescut în autoritate pentru că Domnul era cu el şi nu lăsa neîmplinit nici unul din cuvintele sale: „nu a lăsat să se piardă niciunul dintre cuvintele Domnului”.

Pagina din cartea întâi a lui Samuel (3,3b-10.19) lămureşte care este identitatea profetului, adică a celui care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Om al cuvântului, Samuel trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu. Tradiţia îl va defini pe Samuel „om al lui Dumnezeu”, în sensul că este rezervat slujirii lui Dumnezeu, capabil să vadă şi să-i deprindă şi pe alţii să vadă care este voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor.

Toţi am fost chemaţi la existenţă în mod personal. Dumnezeu a făcut să înmugurească iubirea părinţilor noştri prin care ne-au adus la viaţă. Purtăm în noi un plan de iubire înscris de Creator pe care trebuie să-l descoperim spre a-l duce la îndeplinire. A descoperi ce vrea Dumnezeu de noi, înseamnă a cunoaşte propria vocaţie şi a o trăi în comuniune permanentă cu El care ne iubeşte şi vrea ca noi să avem viaţă din belşug.

Chemarea, alegerea şi urmarea sunt legate întotdeauna de o misiune. Cei chemaţi sunt oameni ca toţi ceilalţi, implicaţi în viaţa de toate zilele prin exercitarea unei profesii în care trăiesc sensul esenţial al vieţii: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”.

4. Primii ucenici ai lui Isus
Alţi ucenici şi un alt maestru sunt protagoniştii pericopei evanghelice de azi (In 1,35-42). Istoria lor are analogii cu cea a preotului Eli şi a tânărului Samuel. Suntem într-un context diferit de cel al templului. Suntem pe malurile râului Iordan. Dumnezeu însă trece în viaţa acestor oameni şi nu stă să vorbească cu maestrul lor, Ioan Botezătorul. De fapt, grija acestuia este să arate ucenicilor săi – cum a făcut preotul Eli cu tânărul Samuel – că este vorba de Domnul. Şi ei îl urmează, pentru că nu ştiu nimic despre el şi vor să afle cine este, vor să-l cunoască, vor să vadă unde locuieşte. Şi au rămas cu el în ziua aceea.

Evanghelia duminicii încheie mărturia dată de Ioan Botezătorul despre Isus şi deschide capitolul despre chemarea primilor ucenici. În prima zi Ioan Botezătorul a mărturisit clar: „Nu sunt eu Cristos”, „Nu sunt”, „Nu”.  „Nu era el lumina”, ci a venit să dea mărturie despre acela care este lumina. A doua zi, Ioan l-a indicat pe Isus ca mielul lui Dumnezeu. Isus era slujitorul peste care coborâse Duhul sub chip de porumbel. Era Fiul lui Dumnezeu plin de Duhul Sfânt.

A treia zi, acelaşi „Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi. Îndreptându-şi privirea spre Isus, care trecea, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se şi văzându-i că merg după el, le-a zis: "Pe cine căutaţi?" Iar ei au răspuns: "Rabbi, ceea ce înseamnă Învăţătorule, unde locuieşti?" El le-a zis: "Veniţi şi vedeţi". Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la el în ziua aceea. Era pe la ora patru după-amiază. Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi veniseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” - care, tradus, înseamnă „Cristos”– şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»” (In 1,35-42).

Aceasta este vestirea Evangheliei. Ioan Botezătorul îl vede pe Isus şi îl arată la doi dintre ucenicii săi, apoi se retrage, pentru ca întâlnirea dintre Isus şi ucenici să aibă loc faţă în faţă. Unul dintre ucenici este Andrei, celălalt, deşi nu-i menţionat, este Ioan, viitorul apostol. Au mers după Isus şi au văzut cum trăieşte. Ioan l-a arătat, le-a spus că este „mielul lui Dumnezeu”. Acum, după ce au rămas cu el toată ziua, până spre seară, au înţeles ei înşişi că Isus este Mesia, Cristos. Andrei îl conduce la Isus pe fratele său Simon. Isus îi schimbă numele şi îl numeşte „Petru”. Începe pentru el o nouă viaţă.

5. Iată-mă: răspunsul la chemare
Tânărul Samuel este trezit din somn, se ridică, iese în faţă, face un pas înainte. Cuvântul „iată-mă” îl defineşte. Este răspunsul biblic, clasic, dat de Avram când a ieşit din ţara sa şi s-a îndreptat spre un pământ necunoscut pe care Dumnezeu i-l va arăta. Este răspunsul profetului Isaia: „Iată-mă, trimite-mă pe mine”, atunci când a auzit glasul Domnului care întreba: „Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi” (Is 6,8). Este răspunsul Fecioarei Maria la vestea îngerului Gabriel că va zămisli şi va naşte un fiu, pe Emanuel, Dumnezeu cu noi: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Este răspunsul dat la împlinirea timpului de Isus din Nazaret care spunea ucenicilor săi: „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (In 4,34). Şi ştim: “S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil 2,5-8). Isus este mielul nevinovat care ia asupra sa păcatul lumii, cum îl arătase Ioan Botezătorul la râul Iordan (cf. In 1,29; In 1,36).

6. Rolul îndrumătorilor.
Există în viaţa fiecărui om o clipă, o oră, o zi, un timp prielnic în care are loc întâlnirea cu Dumnezeu. Există pentru fiecare o persoană sau o împrejurare care înlesnesc sau prilejuiesc această întâlnire. E greu să desluşeşti chemarea lui Dumnezeu, să o asculţi într-o vreme în care năvălesc alte chemări ce dezorientează conştiinţele. Sunt mulţi viţei de aur care orbesc minţile şi mulţi profeţi mincinoşi care tulbură tăcerea interioară şi stăpânesc inimile.

Viaţa creştină înseamnă dialog între Dumnezeu şi om. Pentru a deosebi glasul Domnului, un rol important îl au îndrumătorii, educatorii. În prima lectură era preotul Eli pentru micul Samuel; în evanghelie este Ioan Botezătorul cel care îi îndrumă spre Cristos pe cei dintâi ucenici. Rolul de îndrumători este îndeplinit în primul rând de părinţi, de cei mai mari, de preoţi, catiheţi, învăţători şi profesori.

7. Libertatea creştinilor
Creştinii din Corint sunt provocaţi de apostolul Paul să-şi revizuiască purtarea şi să reconsidere importanţa şi semnificaţia sexualităţii umane. Mulţi dintre corintieni, inclusiv creştini, susţineau spunând: totul ne este permis în virtutea libertăţii creştine. Formaţi într-o anumită cultură ce socotea materia, deci trupul, ca fiind fără semnificaţie în raport cu Dumnezeu şi cu mântuirea veşnică, apreciau că singurul lucru important este mântuirea sufletului spiritual. La aceasta şi oraşul cosmopolit Corint, viaţa acestui port, constituia un mare prilej de păcat. De fapt, era în uz expresia „a corintiza”, cu referire la viaţa permisivă trăită în desfrânare. Răspunsul lui Paul este categoric: „Fugiţi de desfrânare!”

Citim în Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 6,13c-15a.17-20: Fraţilor, trupul nu este pentru desfrânare; el este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi cu puterea sa. Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos? Cine e unit cu Domnul formează un singur duh cu el. Fugiţi de desfrânare. Orice alt păcat pe care l-ar face omul este în afară de trup; dar cine se dedă la desfrânare păcătuieşte împotriva propriului său trup. Nu ştiţi voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, care v-a fost dat de Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru.

Creştinii sunt chemaţi la libertate, însă această libertate nu trebuie să fie un pretext pentru desfrânare. Libertatea ţine cont de edificarea spirituală şi de viaţa trăită în adevăr. Apostolul spune că “toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt permise dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. Numai adevărul ne face liberi, afirmă evanghelistul Ioan. Pentru ucenicii lui Cristos, pentru creştini, sexualitatea nu este un fapt marginal dependent de moda la zi; ea trebuie orientată după cuvântul Domnului. Trupul cu pasiunile sale trebuie înţeles în relaţia lui cu Domnul. Trupul este pentru Domnul care ne-a chemat. Este locuinţa pământească a lui Dumnezeu, sanctuar al Duhului destinat învierii. Creştinii sunt liberi pentru o înţelegere şi o folosire potrivit firii, şi nu deformată, a propriului trup cu pasiunile lui.

A fi creştini înseamnă a trăi cu Cristos şi a-l arata altora pe Cristos, nu doar indicând strada ci mergând noi înşine pe urmele lui Cristos, trăind ca adevăraţi discipoli ai săi în orice stare de viaţă ne-am afla.

E necesar, însă curajul mărturiei, curaj ce vine numai din convingeri puternice şi din rugăciune. Fericitul Paul al VI-lea obişnuia să spună că lumea de astăzi ascultă mai mult de martori decât de maeştri şi când ascultă de maeştrii, îi ascultă pentru că sunt şi martori.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de vineri 12 ianuarie 2018)

 

12/01/2018 09:13