2018-01-17 16:00:00

Papa Francisc în Chile. Predica Sfintei Liturghii de la Temuco, pentru progresul popoarelor


«Mari, Mari» (Bună ziua)
«Küme tünngün ta niemün» «Pacea să fie cu voi» (Lc 24,36)

«Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a îngăduit să vizitez această frumoasă parte a continentului nostru, Araucanía: ținut binecuvântat de Creator cu fertilitatea unor imense câmpii verzi, păduri pline de impunători brazi araucaria – potrivit celui de-al cincilea elogiu făcut de Gabriela Mistral acestui meleag chilian (cf "Elogios de la tierra de Chile") – maiestuoșii săi vulcani înzăpeziți, lacurile și râurile sale pline de viață. Acest peisaj ne înalță la Dumnezeu și este ușor de văzut mâna sa în orice creatură. Multe generații de bărbați și femei au iubit și iubesc acest ținut cu o geloasă gratitudine. Doresc să mă opresc și să salut în mod special membrii populației Mapuche, ca și alte popoare indigene care trăiesc în aceste ținuturi australe: Rapanui (Insula Paștelui), Aymara, Quechua și Atacama și multe altele », a spus papa Francisc în omilia Sfintei Liturghii pentru Progresul popoarelor, celebrată miercuri, 17 ianuarie, pe aerodromul din Temuco, oraș situat la aproximativ 700 de km la sud de capitală.

«Acest ținut» - a continuat - «dacă-l privim cu ochii unor turiști, ne va face să ne simțim extaziați, după care ne vom continua drumul ca mai înainte; în schimb, dacă ne apropiem de sol îl vom auzi cântând: «Arauco are o durere pe care nu o poate ascunde, sunt nedreptăți de secole a căror înfăptuire o văd cu toții» (cf Violeta Parra, "Arauco tiene una pena").

În acest context de gratitudine pentru acest pământ și pentru populația sa, dar și de suferință și de durere, celebrăm Preasfânta Euharistie. Și o facem pe acest aerodrom din Maqueue, unde s-au înregistrat grave violări ale drepturilor omului. Oferim această celebrare pentru toți cei care au suferit și au murit și pentru cei care, în fiecare zi, duc pe umeri greutatea atâtor nedreptăți. Sacrificiul lui Isus pe Cruce este încărcat de întreg păcatul și de toată durerea popoarelor noastre, o durere de răscumpărat.

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus îl roagă pe Tatăl ca "toți să fie una" (In 17,21). Într-un ceas crucial al vieții sale se oprește să ceară unitatea. Inima sa știe că una dintre amenințările cele mai grave care lovește și va lovi poporul său și întreaga umanitate va fi diviziunea și ciocnirile, abuzul unora asupra altora. Câte lacrimi vărsate!  Azi vrem să ne însușim rugăciunea lui Isus, vrem să intrăm cu el în această grădină de durere pentru a-i cere Tatălui împreună cu Isus: ca și noi să fim una. Nu lăsa să învingă înfruntarea sau diviziunea!

Această unitate, implorată de Isus, este un dar ce trebuie cerut cu insistență pentru binele țării noastre și al fiilor săi. Și trebuie să fim atenți la posibile tentații care pot apărea și polua pornind de la rădăcină acest dar pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă și prin care ne îndeamnă să fim autentici protagoniști ai istoriei".

1.Falsele sinonime
Una dintre principalele tentații de înfruntat este confundarea unității cu uniformitatea. Isus nu-i cere Tatălui ca toți să fim la fel, identici: pentru că unitatea nu ia naștere și nici nu se va naște prin neutralizarea sau prin reducerea la tăcere a diferențelor. Unitatea nu este un simulacru nici de integrare forțată și nici de marginalizare armonizatoare. Bogăția unui ținut se naște tocmai din faptul că fiecare componentă știe să împărtășească propria înțelepciune cu altele. Nu este și nu va fi o uniformitate asfixiantă care se ivește în mod obișnuit din supremația și din forța celui mai puternic și nici dintr-o separație care nu recunoaște bunătatea altora. Unitatea cerută și oferită de Isus recunoaște ceea ce fiecare popor, fiecare cultură este chemată să aducă acestui ținut binecuvântat Unitatea este o diversitate reconciliată pentru că nu tolerează ca în numele său să fie legitimate nedreptăți personale sau comunitare. Avem nevoie de bogăția pe care fiecare popor o poate oferi și trebuie să lăsăm la o parte logica de a crede că există culturi superioare și inferioare. O frumoasă mantie (chamal) are nevoie de țesători care să cunoască arta de a armoniza diferitele materiale și culori; care să știe să acorde timp fiecărui lucru și fiecărei faze de lucru. Desigur, ar putea fi imitată în mod industrial, însă cu toți ne vom da seama că este o haină lucrată sintetic. Arta unității necesită artizani autentici care să știe să armonizeze diferențele în "laboratoarele" satelor, străzilor, piețelor și a peisajelor. Nu este o artă de birou sau făcută din documente; este o artă a ascultării și a recunoașterii. În aceasta este înrădăcinată frumusețea sa și rezistența sa față de trecerea timpului și de vremea rea pe care o va avea de înfruntat.

Unitatea de care au nevoie popoarele noastre necesită să ne ascultăm, dar mai ales să ne recunoaștem, ceea ce nu înseamnă doar "să primim informații despre alții […] ci să adunăm ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar și pentru noi" (Exortația apostolică "Evangelii gaudium", 246). Aceasta ne introduce pe calea solidarității ca mod de a țese solidaritatea care ne face să spunem: avem nevoie unii de alții în diferențele noastre astfel încât pământul să continue să fie frumos. Iată de ce cerem: Doamne, fă-ne artizani ai unității.

2. Armele unității
Dacă se dorește a fi construită începând de la recunoaștere și de la solidaritate, unitatea nu poate accepta orice mijloc în vederea acestui scop. Există două forme de violență care, în loc să ducă la continuarea proceselor de unitate și reconciliere, sfârșesc prin a le amenința. În primul rând, trebuie să fim atenți la elaborarea acordurilor "frumoase" care nu ajung să se concretizeze niciodată. Cuvinte frumoase, proiecte care încheie – și care sunt necesare – dar care nu devin concrete și sfârșesc "prin a șterge cu cotul ceea ce s-a scris cu mâna". Și aceasta este o formă de violență, pentru că biciuiește speranța.

În al doilea rând, este esențială susținerea unei culturi a recunoașterii reciproce ce nu se poate construi pe baza violenței și a distrugerii care, până la urmă cer prețul vieților omenești. Nu se poate cere recunoașterea nimicindu-l pe celălalt, pentru că aceasta creează o majoră violență și diviziune. Violența cheamă violență; distrugerea face să crească fractura și diviziunea. Violența face să devină falsă chiar și cauza cea mai justă. De aceea spunem nu violenței care distruge, în niciuna din cele două forme.

Aceste comportamente sunt asemenea lavei vulcanului care distruge totul, arde totul, lăsând în urma sa doar sterilitate și dezolare. Să căutăm, în schimb, calea nonviolenței active "ca stil al unei politici de pace" (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, 2017). Să căutăm și să nu obosim să căutăm dialogul pentru realizarea unității. De aceea, să spunem cu forță: Doamne, fă din noi făuritori ai unității tale.

Noi toți cei care, într-o anumită măsură, venim de la pământ (Gen 2,7), suntem chemați să trăim frumos (Küme Mongen), după cum ne amintește înțelepciunea ancestrală a populației mapuche. Cât drum avem de parcurs, câtă cale de învățat! A trăi frumos (Küme Mongen): o dorință profundă care izvorăște nu doar din inimile noastre, dar răsună ca un strigăt, ca un cânt în întreaga creație. De aceea, fraților, pentru fiii acestui meleag, pentru fiii fiilor lor, să spunem Tatălui, cu Isus, că și noi suntem una; fă-ne făuritori ai unității.  

RV/AM








All the contents on this site are copyrighted ©.