2018-01-20 08:27:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a de peste an (B): Convertiţi-vă crezând


(RV - 21 ianuarie 2018) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să intonăm o cântare nouă în armonie desăvârşită cu întregul univers: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în lăcaşul său sfânt” (cf. Ps 95/96,1.6 Ant. la intrare). Cântecul este mereu „nou” când recunoaştem că Dumnezeu este Tatăl nostru. „Nou” este cântecul nostru, când credem în Isus Cristos Fiul său care a venit să schimbe realmente lumea şi să instaureze în ea împărăţia lui Dumnezeu. Această veste bună transmisă din generaţie în generaţie prin puterea Duhului Sfânt continuă să răsune în casele noastre, în familiile şi în comunităţile noastre care, pornind de la credinţă, se organizează şi trăiesc în jurul persoanei lui Isus. Rugăciunea sinceră şi întâlnirea plină de speranţă cu Isus Cristos provoacă acea convertire profundă a inimii care ne face să descoperim adevărata viaţă. Isus ne-a promis viaţa din belşug, o viaţă autentică şi nu doar fictivă ca promisiunile amăgitoare ce momesc  gândurile şi duc la moarte. Mântuirea promisă şi realizată de Cristos nu este una generică nici una abstractă. Tatăl nostru priveşte la persoane concrete, cu chipurile şi istoriile lor personale. Comunităţile noastre creştine ar trebui să fie reflexul acestei priviri, al acestei prezenţe binecuvântate care stabileşte legături, dă naştere la relaţii familiale şi de bunăvoinţă. Este un mod de a face vizibilă Împărăţia lui Dumnezeu, acea realitate comunitară în care nimeni nu este străin, ci fiecare se simte părtaş, se simte chemat pe nume şi stimulat lăuntric să fie artizan de viaţă pentru alţii. Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Într-adevăr, bucuria Evangheliei se transmite prin cei care împărtăşesc altora darul de a fi fii ai lui Dumnezeu şi îi recunosc ca fraţi. Însă, există bucurii ce pot fi revelate doar celor mici. În acest sens Isus a zis: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Mt 11,25-26).

1. Noutatea convertirii creştine
După ce Ioan (Botezătorul) a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Pericopa evanghelică (cf. Mc 1,14-20) ne oferă ocazia de a preciza ce se înţelege, în creştinism, prin convertire. Mai întâi trebuie demontate două prejudecăţi. În primul rând convertirea nu se referă doar la cei care nu cred, ci ne priveşte pe toţi, căci toţi avem nevoie de a ne întoarce continuu la Dumnezeu. În al doilea rând, convertirea în înţelesul genuin evanghelic nu este sinonim cu renunţare, efort şi tristeţe, ci cu libertate şi bucurie. Nu este o stare regresivă, ci una progresivă. Înainte de predica lui Isus, a se converti însemna mereu o „întoarcere înapoi”, indica gestul prin care cineva într-un moment al vieţii îşi dă seama că nu este pe calea cea bună. Atunci se opreşte din mers, se răzgândeşte şi decide să-şi schimbe atitudinea şi să revină la observarea legii şi să intre în legătură cu Dumnezeu. Schimbă direcţia şi face o întoarcere în formă de „U”. În acest caz convertirea are o semnificaţie morală. Ea consistă în a schimba moravurile, în a reforma propria viaţă. În predica lui Isus, această semnificaţie se schimbă. În ce sens?  Isus nu schimbă doar numele lucrurilor. Odată cu venirea lui Isus are loc o schimbare profundă în viaţa lumii. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi, la vechiul legământ şi la observarea legii, ci înseamnă mai degrabă a face un salt înainte şi a intra în împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă a primi mântuirea adusă oamenilor de Isus în mod gratuit, din iniţiativa liberă şi suverană a lui Dumnezeu.

2. Sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!
În creştinism, convertirea şi mântuirea şi-au schimbat poziţia. Primul lucru nu mai este convertirea din partea omului şi apoi mântuirea, ca răsplată din partea lui Dumnezeu. Ci mai întâi este mântuirea ca ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu şi apoi convertirea ca răspuns al omului. Ideea de bază nu mai este aceasta: „a se converti pentru a fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi”, ci este: „convertiţi-vă pentru că sunteţi mântuiţi, pentru că mântuirea a veni la voi!” În această inversare a binomului - „sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!” – consistă „vestea cea bună”, caracterul de bucurie, bucuria convertirii evanghelice. Dumnezeu nu aşteaptă ca omul să facă primul pas, ca mai întâi omul să-şi schimbe viaţa, să facă fapte bune, ca şi cum mântuirea ar fi o recompensă datorată eforturilor noastre. Nu, mai întâi este harul, iniţiativa lui Dumnezeu. În aceasta creştinismul se deosebeşte de orice altă religie. Nu se începe predicând datoria, ci darul lui Dumnezeu. Nu se începe cu legea, dar cu harul divin.

3. Credinţa, poarta împărăţiei
Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! Convertirea şi credinţa nu sunt două lucruri diferite şi succesive, dar una şi aceeaşi acţiune fundamentală: convertiţi-vă, deci credeţi! Convertiţi-vă crezând”. Cea dintâi şi principala convertire este credinţa. Credinţa este poarta prin care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se ajunge la mântuire. Dacă ne-ar fi fost spus: poarta este nevinovăţia, poarta este observarea exactă a tuturor poruncilor, poarta este răbdarea, poarta este inocenţa, curăţia inimii, atunci mulţi ar fi putut spune: asta nu e pentru mine, pentru că eu nu sunt nevinovat, eu nu am cutare sau cutare virtute. Însă ne este spus: poarta este credinţa. Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a dat inteligenţă, tocmai pentru a face posibil actul de a crede în el. Raţiunea umană se realizează deplin în actul credinţei, mai mult, ea este elevată peste capacitatea proprie. Într-un anume fel, credinţa reprezintă o limită pentru raţionalitate. Dar ne putem întreba dacă nu cumva şi refuzul de a crede reprezintă, deşi în mod diferit, o limită pusă raţiunii, o mortificare a raţiunii? De aceea, nu mortifica raţiunea, nu pune limite raţiunii, ci recunoaşte capacitatea ei de a se depăşi.

4. Curajul credinţei
Dacă credinţa este cheia, dacă credinţa are un rol atât de fundamental în creştinism, ne putem întreba despre ce fel de credinţă este vorba. Credinţa are diferite faţete. Există credinţă în înţelesul de asentiment intelectual şi credinţa ca încredere. În cazul nostru este vorba despre credinţă ca apropriere, ca actul prin care ne însuşim ceva. Sfântul Bernard  foloseşte chiar verbul „a uzurpa”, a acapara, a pune mâna pe ceva fără nici un drept: „Ceea ce-mi lipseşte, eu îl acaparez din coasta lui Cristos”. Prin asta se pune mâna pe împărăţia lui Dumnezeu, înainte de a o fi meritat, doar cu un act al liberului arbitru. Poetul francez Charles Péguy descrie într-o carte cel mai mare act de credinţă din viaţa sa. Povesteşte le persoana a treia, ca şi cum ar fi vorba despre altcineva, dar ştim în mod cert că este vorba despre el. „Un om avea trei fii şi într-o bună zi s-au îmbolnăvit toţi trei. Atunci soţia sa, rănită de mâhnire, a căzut într-o mare depresie, s-a închis în sine, ţinea privirea fixă, era mereu îngândurată şi nu vorbea cu nimeni. El însă nu, era bărbat şi nu-i era teamă să vorbească. Şi-a dat seama că lucrurile nu puteau merge înainte astfel. Atunci a avut o tresărire de curaj. Gândindu-se mai târziu, recunoştea că a fost îndrăzneţ. Aşa cum se iau trei copii de jos şi toţi trei sunt puşi, aproape în joacă, în braţele mamei lor sau ale guvernantei, care râde şi mimează că se mânie, spunând că sunt prea mulţi şi îi lasă să cadă, la fel el i-a luat pe cei trei copii ai săi bolnavi şi liniştit i-a pus (se înţelege, rugându-se) în braţele aceleia care este încărcată cu toate durerile lumii: Prea Sfânta Fecioara Maria. „Vezi – spunea – ţi-i dau, mă întorc şi fug, pentru ca tu să nu mi-i dat înapoi. Nu-i mai vreau, vezi bine, gândeşte-te tu!” Din acea zi, totul a început să meargă bine, fireşte, pentru că Sfânta Fecioară se ocupa de ei. E chiar ciudat faptul că nu toţi creştinii fac la fel. Este atât de simplu, dar oamenii nu se gândesc niciodată la ceea ce e simplu. În definitiv, oamenii sunt nătângi, şi asta trebuie odată să o spunem”.

5. Credinţa se dovedeşte prin fapte
În fond, care a fost actul de îndrăzneală al acestui om? Făcuse un pelerinaj pe jos de la Paris la Chartres şi îi încredinţase Maicii Domnului pe cei trei copii ai săi bolnavi care din acea zi au început să se simtă mai bine şi curând s-au vindecat. Unul dintre fii, după moartea tatălui său, a dezvăluit această scenă de familie. În catedrala din Chartres se află o placă ce semnalează acest gest iar, în amintirea lui, în fiecare an studenţii organizează un pelerinaj pe jos de la Paris la Chartres. (Chiar dimineaţa aceasta un preot francez din Paris a confirmat acest lucru dar a spus că din păcate pelerinajul anual al studenţilor a fost desfiinţat!). Desigur, nu totdeauna se întâmplă acest lucru pe plan fizic; nu întotdeauna este de ajuns să-i încredinţezi Sfintei Fecioare pe copiii bolnavi ca să se vindece. Dar nu pentru asta ne interesează istorioara. Ne interesează datorită acelei posibilităţi care face să întrevedem un moment de îndrăzneală. „A se converti şi a crede” înseamnă de fapt a-şi însuşi acest gest: a forţa puţin lucrurile. Înainte de a fi acumulat merite, credinţa înseamnă un act de curaj pentru a pune mâna pe împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi ne invită să facem acest gest. Şi poate se miră că încă nu-l deranjăm. Aşa trebuie interpretat cuvântul lui Isus: „Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă” (Mt 11,12).

5. În mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu
Acel om avea copii bolnavi. Dar, dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are în casă „copii” bolnavi: greutăţi, situaţii dificile, necazuri, neajunsuri de care am vrea să scăpăm şi nu reuşim. Avem greşeli comise în trecut, avem păcate. Putem merge în faţa unui crucifix şi să aruncăm printr-un act de credinţă toate acele situaţii în braţele sale spunând: „Tu, Doamne, ai luat asupra ta păcatele lumii, ia-le şi pe ale mele şi distruge-le! Vezi bine că nu le mai vreau înapoi. Mă întorc şi fug: gândeşte-te tu!” Şi apoi să plecăm veseli, siguri că putem reîncepe de la capăt în viaţă. Aşadar, chemarea lui Isus: „Convertiţi-vă!”, nu este o ameninţare, un lucru care ne face trişti şi ne obligă să mergem cu capul plecat, şi de aceea de amânat convertirea cât mai mult posibil. Dimpotrivă, este o ofertă incredibilă, o invitaţie la libertate şi la bucurie. Este „vestea cea bună” a lui Isus pentru oamenii din toate timpurile.

6. S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu
Confirmat de Duhul lui Dumnezeu care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan, Isus s-a dus în Galileea neamurilor păgâne şi a început să predice evanghelia lui Dumnezeu. Nu anunţă pedepsirea lumii aşa cum a făcut profetul Iona: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,1-5.10 prima lectură). Isus anunţă vestea bună a mântuirii şi îi cheamă pe oameni să o primească. Ocazia este prielnică: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Timpul este scurt iar răspunsul la chemarea lui Isus trebuie dat repede: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (cf. Mc 1,14-15). Evanghelstul Marcu nu explică ce înseamnă  convertirea dar ilustrează răspunsul neîntârziat dat de primii patru ucenici la chemarea lui Isus: „Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!” Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,16-20). Chemarea lui Isus cere un răspuns imediat (v.18), o detaşare (ucenicii lasă năvoadele, îl lasă pe tatăl lor în barcă), o voinţă de a-l urma pe Învăţătorul lor şi curajul de a se angaja într-o misiune: „vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”

7. Convertiţi-vă: Veniţi după mine!
Imperativul „convertiţi-vă” nu este o invitaţie la o „ajustare”, la o schimbare vagă a vieţii; nu vrea să fie o invitaţie la pocăinţă în sensul de renunţare, ci înseamnă ceva diferit şi mai mult. Înseamnă „veniţi după mine!”, rămâneţi cu mine, gândiţi ca mine, faceţi ca mine. Totul stă în „a-l urma” pe Cristos. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia arată că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. Convertirea evanghelică este o schimbare interioară şi radicală, nu este o competiţie dictată de criteriul „convenabil şi neconvenabil”. Convertirea evanghelică este religioasă, în sensul că este un răspuns la un anunţ: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Înseamnă că trebuie să concepem viaţa ca dăruire şi slujire; să o trăim ca un dar primit gratuit şi care se întoarce în mod gratuit la Dumnezeu şi la semenii noştri, cum învaţă Isus: „ Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). La aceasta ne cheamă Domnul când spune „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să mergem cu El, ieşind din spaţiul îngust al intereselor noastre şi deschizându-ne la iubirea sa. Acesta este cântecul „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii, căci Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului său, primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29).

8. Arată-ne, Doamne, căile tale!
Fericiţi cei care cugetă înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a-şi programa viaţa. Şi câte inepţii se fac pentru că nu gândim! Şi mai multe, pentru că nu ne rugăm. De aceea, să spunem cu psalmistul: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (Ps 24/25,4-5ab.6-7bc.8-9).

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 ianuarie 2018) 








All the contents on this site are copyrighted ©.