Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (B): Isus şi bolnavii

Isus vindecă bolnavii: Duminica a V-a de peste an (Anul B). - RV

02/02/2018 10:28

(RV – 4 februarie 2018) E Ziua Domnului. Liturghia duminicii a cincia de peste an începe cu o chemare insistentă la preamărirea lui Dumnezeu: „Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru, căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7 Ant. la intrare). Chemarea este luată din acel psalm biblic cu care preoţii sunt treziţi zilnic şi încep oficiul Liturgiei orelor de rugăciune pentru binele comunităţilor lor şi al întregii Biserici. Prin acest psalm creştinii sunt invitaţi zilnic să cânte laudele lui Dumnezeu, să asculte glasul lui şi să aştepte în cele din urmă „odihna Domnului”. Însuşi Fiul lui Dumnezeu, care, intrând în lume a zis: „Iată vin ca să fac voinţa ta” (cf. Evr 10,9) a binevoit să ne dea exemple de rugăciune. Evangheliile ni-l prezintă adesea rugându-se. Munca zilnică a lui Isus este împletită cu rugăciunea, ba, într-un fel, provenea din rugăciune, atunci când se retrăgea în pustiu sau pe munte (cf. Mc 1,35; 6,46), se scula dis-de-dimineaţă și zăbovind noaptea până spre ziuă stăruia în rugăciune către Tatăl.

1. O zi din viaţa publică a lui Isus
De fapt, Evanghelia acestei duminici completează raportul despre felul cum decurgea o zi din viaţa publică a lui Isus. Este o zi de sâmbătă în oraşul Cafarnaum. După ce a participat la serviciul religios, în timpul căruia a explicat Scripturile, „ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi,  găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (Mc 1,29-39).

2. Isus şi grija de cei bolnavi
Este foarte probabil că pentru redactarea acestui text evanghelistul Marcu a cules amintirile apostolului Petru în casa căruia s-au derulat, în parte, evenimentele. Din raport se deduce că într-o zi reprezentativă din viaţa sa publică Isus se îngrijea de bolnavi, se ruga şi predica împărăţia lui Dumnezeu. Dedicăm aceste consideraţii iubirii lui Isus pentru cei bolnavi şi, mai în general, experienţei bolii, având în vedere că în această perioadă a anului bisericesc (la 11 februarie, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes) cade Ziua mondială de Bolnavului. Aproape o treime din Evanghelie vorbeşte despre Isus care se dedică îngrijirii bolnavilor. Alături de vestirea Împărăţiei, grija de cei infirmi ocupă un loc constant în misiunea încredinţată de Isus discipolilor pe care „i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi” (Lc 9,2). Într-adevăr, Isus se dovedeşte „medic al sufletelor şi trupurilor” oamenilor. Biserica a continuat această misiune a lui Cristos în două forme: în mod spiritual, rugându-se pentru cei bolnavi şi ungându-i cu untdelemnul bolnavilor; în mod material şi practic, înfiinţând spitale, dispensare, leprozerii, servicii de îngrijire la domiciliu şi tot felul de instituţii pentru bolnavi.

2. Ce poate face credinţa creştină pentru alinarea suferinţei?
Transformările sociale din epoca noastră au schimbat profund condiţia bolnavului. Medicina a devenit capabilă să trateze un mare număr de boli care în trecut duceau repede la moarte. În multe situaţii, ştiinţa dă o speranţă întemeiată de vindecare, sau cel puţin prelungeşte cu mult timpii evoluţiei bolii, în cazuri de maladii incurabile. În mod indirect şi medicamentele sunt un dar al lui Dumnezeu care a dat omului inteligenţa pentru a le descoperi. Îndeamnă înţeleptul biblic: „Cinsteşte-l pe doctor cu cinstea datorată lui pentru foloasele sale, căci Domnul l-a creat şi pe el!” (Sir 38,1). Însă boala, la fel ca moartea, nu a fost încă şi nu va fi niciodată eradicată complet. Ea face parte din condiţia umană. Să vedem însă ce poate face credinţa creştină pentru a alina această condiţie şi a-i da şi ei un sens şi o valoare. Se impun aici două consideraţii diferite: una pentru bolnavii înşişi şi una pentru cei care, în casă sau în spital, trebuie să se îngrijească de bolnavi; o consideraţie despre boală şi una pentru asistenţa acordată bolnavilor.

3. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre”
Mai întâi să privim la bolnavi. Venirea lui Cristos a adus şi în acest domeniu o mare noutate. Înainte de Cristos, boala era considerată ca fiind strâns legată de păcat. Nu doar în sensul general şi îndepărtat, potrivit căruia bolile, durerea şi moartea sunt, într-un anume fel, urmări ale păcatului, dar şi în sensul imediat. În alte cuvinte, exista convingerea că boala era întotdeauna urmarea unui păcat personal ce trebuia ispăşit. Să ne gândim la episodul vindecării orbului din naştere. Discipolii lui l-au întrebat pe Isus: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?" (In 9,2). Să ne gândim la dreptul Iob, „chinuit de coşmaruri de seara până la revărsatul zorilor”, despre care se vorbeşte în prima lectură duminicală (Iob 7,1-4.6-7). Lepra, boala cea mai temută, era considerată chiar ca o erupţie în exterior a unei stări lăuntrice de păcat. Astăzi ştim că lepra este o boală ca toate celelalte, şi ea în parte curabilă. Cu Isus, ceva s-a schimbat în această privinţă. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre”, aşa cum prevestise profetul Isaia (cf. Mt 8,17).

4. Boala nu mai are sensul de pedeapsă, ci de răscumpărare
Pe cruce Isus a dat un sens nou durerii umane, inclusiv bolii. Boala nu mai are sensul de pedeapsă, ci de răscumpărare. Boala, durerea uneşte cu Cristos, sfinţeşte, căleşte sufletul, pregăteşte ziua în care Dumnezeu va şterge orice lacrimă şi nu va mai fi nici boală, nici plâns, nici durere. După convalescenţa îndelungată, în urma atentatului din piaţa San Pietro, papa Ioan Paul al II-lea a publicat o scrisoare despre durere, în care, arată, printre altele, cei care sunt părtaşi la suferinţele lui Cristos au înaintea ochilor misterul pascal al Crucii şi al învierii lui Cristos… că slăbiciunile tuturor suferinţelor omeneşti pot fi impregnate de însăşi puterea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în crucea lui Cristos. În această concepţie, a suferi înseamnă a deveni capabili de acceptare şi deschişi la lucrarea forţelor mântuitoare pe care Dumnezeu le oferă omenirii în Cristos” (Slavifici doloris 23). În el Dumnezeu a confirmat că vrea să acţioneze în lume prin intermediul suferinţei care constituie slăbiciunea şi despuierea omului. Este ca şi cum boala şi suferinţa ar deschide între noi şi Isus cel răstignit pe cruce un canal de comunicare cu totul special.

5. Valoarea mântuitoare a suferinţei
În acest sens, boala a făcut mulţi sfinţi. Sfântul Ignaţiu de Loyola s-a convertit în urma unei răni care l-a ţinut multă vreme imobilizat la pat. O pauză impusă de boală este adesea pentru om ocazia de a se opri, de a examina propria viaţă, de a se regăsi şi a învăţa să distingă lucrurile care contează cu adevărat. Începe atunci – dacă nu a făcut-o înainte niciodată – să se examineze în profunzime, poate chiar fără să ştie, din perspectiva lui Dumnezeu. E permis, în caz de boală, să ne rugăm pentru vindecarea noastră? Uneori, Dumnezeu acordă vindecarea ca răspuns la rugăciune, dacă ştie că ea este pentru binele nostru veşnic. Însă lucrul cel mai bun este a se conforma la voinţa lui Dumnezeu, spunând ca Isus în grădina Ghetsemani: „Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu voinţa mea, ci a ta să se facă”. În acest fel, bolnavii nu mai sunt mădulare pasive în corpul Bisericii, ci mădularele cele maia active şi mai preţioase. În ochii lui Dumnezeu, o oră din suferinţa lor suportată cu răbdare împreună cu Cristos, poate valora mai mult decât toate activităţile lumii, dacă sunt făcute doar pentru ei înşişi. Noi preoţii recunoaştem toţi că, în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, un ajutor inestimabil ne vine din oferirea de sine pe care o fac atâtea bune persoane bolnave, pentru a susţine slujirea noastră apostolică.

6. Grija de cei bolnavi
Să dedicăm câteva consideraţii şi celor care trebuie să se îngrijească de bolnavi, adică, practic, tuturor, deoarece nu cred că există familie în care să nu fie vreo persoană bolnavă. Pentru a nu vorbi apoi despre cei care au serviciul bolnavilor ca profesie sau ca vocaţie: personal medical şi sanitar, infirmieri, voluntari, surori de spitale. Trebuie să spun că am avut ocazia să admir devotamentul sincer şi umanitatea multor medici. Nu întotdeauna este aşa, ştiu bine, dar nu trebuie să generalizăm; nu putem ignora capitalul de îngrijire, de dragoste şi de sacrificiu, ce se consumă în locurile de tratament. Prin atâtea persoane care se dedică asistenţei bolnavilor, este ca şi cum Isus însuşi ar continua să se aplece cu iubire către ei. Sunt atâţia medici care, deşi susţin că nu cred, se dedică cu pasiune şi mare angajare pentru cei bolnavi. Negreşit, Isus le spune şi lor: „Mie mi-aţi făcut”. Aşa vrea totuşi să amintesc câteva lucruri. Bolnavul are nevoie în mod cert de îngrijiri, de tratament, de competenţă ştiinţifică. Dar are şi mai mare nevoie de speranţă. Nici un medicament nu îl uşurează pe bolnav cât speranţa medicului său de la care aude cuvintele: „Am speranţe mari pentru tine”. Şi apoi dragoste. Renumitul elogiu al dragostei din epistolarul sfântului Paul este adresat tuturor creştinilor, dar se aplică în mod cu totul special celor care trebuie să trateze cu bolnavii: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare…Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (cf. 1Cor 13,4-7). Bolnavul nu trebuie lăsat în singurătatea sa. Una din faptele de milostivire este tocmai a-i vizita pe bolnavi, iar Isus ne-a avertizat că unul din punctele judecăţii finale va fi acesta: „Eram bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36.43). Acesta este un domeniu în care trebuie aplicat principiul: „Nu neglija ce este important, pentru ceva urgent!”. A vizita o persoană bolnavă, chiar pentru câteva minute, este un lucru important. Însă, întrucât adesea nu este urgent, se amână multă vreme, sfârşind prin a se decide când poate nu mai este nevoie.

7. Rugăciunea pentru bolnavi
Un lucru pe care îl putem face toţi şi imediat pentru cei bolnavi este a ne ruga pentru ei. Aproape toţi bolnavii menţionaţi în Evanghelie au fost vindecaţi pentru că cineva i-a prezentat lui Isus şi l-a rugat să facă ceva pentru ei. Astfel, în acea zi de sâmbătă la Cafarnaum soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar discipolii i-au vorbit îndată despre ea. Isus s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Rugăciunea cea mai simplă şi pe care toţi o putem face, este aceea pe care surorile Marta şi Maria i-au adresat-o lui Isus cu ocazia bolii fratelui lor Lazăr. Ele au trimis să i se spună lui Isus: "Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!" (In 11,3). Şi n-au adăugat altceva. Fie ca toţi bolnavii să se vindece cât mai curând şi să se întoarcă la ocupaţiile lor, alături de cei dragi, având un motiv în plus de fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul vieţii.

8. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 februarie 2018)

02/02/2018 10:28