(RV 25 februarie 2018) E Ziua Domnului. Postul Mare este timpul ascultării. În prima duminică a Postului am ascultat chemarea lui Isus lansată la începutul misiunii sale publice în Galileea: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (cf. Mc 1,14-15). Astăzi suntem invitaţi să urcăm cu Isus pe muntele schimbării la faţă pentru a contempla cu ochii credinţei misterul gloriei sale. „Isus Cristos, după ce le-a prevestit discipolilor moartea sa, le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa Liturghiei duminicale). Dumnezeu confirmă calea de mântuire indicată de Isus şi ne cere să-l ascultăm: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7; 9,2-10 Evanghelia zilei). Iarna, când cerul este întunecat sau vara când cerul este acoperit şi respiraţia este anevoioasă din cauza umidităţii, am vrea să străpungem acoperişul de nori ca să scăpăm de atmosfera cenuşie şi apăsătoare şi să dăm de strălucirea soarelui. În momentele când peste viaţa noastră se lasă norii şi ceaţa deasă a necazurilor ce închid orice perspectivă de viitor, căutăm pe cineva, vreun prieten care să ne ajute să recăpătăm încrederea. La începutul Liturghiei euharistice să privim încrezători crucea Domnului şi să repetăm cu psalmistul: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău” (cf. Ps 26/27,8-9 Ant. la intrare). Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte. Încrederea noastră se întemeiază pe faptul că Isus Cristos este acum la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi ca mare preot. Şi, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ar putea fi împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom 8,31b-34 lectura a doua). „De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evr 9,25). „Aşadar, să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evr 4,16). „Iată, acum este momentul potrivit, iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,20).
1. Abraham, icoana omului credincios
Lecturile Liturghiei ilustrează continuu credinţa în Dumnezeu prin exemple luate din
istoria biblică. Astăzi, episodul schimbării lui Isus la faţă este pus în legătură
cu jertfa patriarhului Abraham. În toată tradiţia biblică Abraham, slujitorul lui
Dumnezeu (Gen 26,25) este figura credinciosului adevărat şi părintele nostru în credinţă.
Domnul i s-a adresat dându-i o poruncă şi făcându-i o promisiune: „Ieşi din ţara ta
şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face
din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi
o binecuvântare” (Gen 12,1-2). Porunca şi promisiunea cer ascultare şi încredere.
Credinţa nu este o alegere ce se face odată pentru totdeauna, ci este tot timpul în
mişcare şi supusă încercării. Anii trec, copiii nu vin, promisiunile lui Dumnezeu
pentru care Abraham a riscat totul, par tot mai departe de a se realiza. Dumnezeu
nu se grăbeşte să-şi menţină făgăduinţele. Pare că le amână mereu.
2. Suprema încercare: jertfirea singurului fiu
Cea mai mare încercare la care Abraham a fost supus, este porunca de a-l jertfi pe
Isaac, speranţa bătrâneţilor sale. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să i-l sacrifice
pe singurul său fiu. O poruncă teribilă agravată de faptul că fiind deja înaintat
în vârstă nu putea spera să aibă alţi moştenitori. Deci nu înţelegea, cum Dumnezeu
îşi poate menţine promisiunea de a-i da mulţi urmaşi. Cu toate acestea, Abraham a
ascultat prompt de porunca primită şi era gata să-l jertfească pe micul Isaac. Dumnezeu
însă l-a oprit: „Să nu-ţi ridici mâna asupra tânărului şi să nu-i faci niciun rău,
căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine!”
(Gen 22,12). Subliniem câteva aspecte din povestirea jertfei patriarhului Abraham
(Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18). Înainte de toate acel „iată-mă!” prin care Abraham răspunde
la glasul lui Dumnezeu. Un „iată-mă” care deschide (v.1) şi încheie (v.11) povestirea.
Statura morală a lui Abraham este rezumată în acest „iată-mă!” ce redă ascultarea
promptă şi credinţa sa nelimitată. Apoi, sublinierea faptului că Isaac era singurul
său fiu, „fiul pe care îl iubeşti” (v.2). Urcând pe muntele Moria, băiatul poartă
lemnele, dar focul şi cuţitul, instrumentele cele mai periculoase, le poartă tatăl.
Iată, cât este atent şi grijuliu omul acesta care se pregăteşte să-l piardă pe singurul
fiu! Notăm apoi duioşia schimbului de cuvinte: „Tată!”… „Iată-mă, fiul meu”… „Iată
focul şi lemnele, dar unde este animalul pentru jertfă?”… „Dumnezeu va avea el grijă
de mielul jertfă, fiul meu!” (Gen 22,7-8). Tatăl nu-i răspunde fiului în mod evaziv,
ci spune adevărul. Este ca şi cum ar zice: „Să-l lăsăm pe Domnul să facă ce vrea!”
În ascultarea necondiţionată faţă de Dumnezeu, Abraham spune ceva mai adevărat chiar
decât el însuşi putea înţelege în acel moment. Fără să-şi dea seama, făcea o profeţie
ce se va împlini în mod fericit, după ce va fi trecut până la capăt prin marea încercare.
Dumnezeu a avut grijă: „Abraham a ridicat ochii, a privit şi, iată, în spatele lui
un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Abraham s-a dus, a luat berbecul şi
l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său” (Gen 22,13).
3. Reînnoirea promisiunii
După încercarea supremă, Dumnezeu premiază credinţa lui Abraham şi îi reînnoieşte
promisiunea cu jurământ: Îngerul Domnului l-a chemat din cer a doua oară pe Abraham
şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – pentru că ai făcut lucrul
acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul fiul tău, te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi
descendenţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi descendenţa ta
va stăpâni cetăţile duşmanilor săi. Prin descendenţa ta vor fi binecuvântate toate
neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu” (Gen 22,15-18). Ascultarea
de porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac, singurul fiu, constituie centrul povestirii
despre Abraham. Ea dezvăluie totodată miezul credinţei poporului lui Dumnezeu şi a
oricărui adevărat credincios. Experienţa lui Abraham pregăteşte în profunzime „scandalul
crucii”. Drumul crucii apare ca semnul părăsirii absolute de către Dumnezeu, dar în
lumina învierii lui Isus din morţi este semnul fidelităţii şi iubirii sale.
4. Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu
Episodul despre jertfa patriarhului Abraham duce gândul, în mod spontan, la jertfa
Crucii. Dumnezeu l-a cruţat pe Isaac, fiul lui Abraham, dar pe Cristos, propriul său
Fiu, şi el primul-născut, nu l-a cruţat! A făcut-o din dragoste faţă de noi, cum aminteşte
apostolul Paul. Scriind creştinilor din Roma, apostolul trage din acest fapt o concluzie
extrem de confortantă ce depăşeşte orice fel de argumentare bazată pe criteriile înţelepciunii
umane: „Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El,
care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi,
cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui
Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care
a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine
pentru noi” (Rom 8,31b-34).
5. Transfigurarea lui Isus
Perspectiva deschisă de istoria lui Abraham este reluată şi aprofundată de pericopa
evanghelică despre schimbarea lui Isus la faţă pe muntele Tabor (cf. Mc 9,2-10). Biserica
celebrează evenimentul luminos al transfigurării la 6 august, dar şi în a doua duminică
a Postului Mare ca pregătire la sărbătoarea Paştelui. Transfigurarea a avut loc, după
ce Petru mărturisise că Isus este Cristos, adică Mesia. În drum spre Ierusalim, Isus
începuse să înveţe că Fiul omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni,
să fie ucis şi a treia zi să învie (cf. Mc 8,31). Pentru ucenici această idee era
greu de înţeles, inacceptabilă şi de neconceput. Resping ideea despre un Mesia maltratat.
Răspunsul ferm în care Isus nu ezită să-l numească pe Petru „Satana”, crease o adevărată
criză în comunitatea celor Doisprezece. Nu puteau accepta ideea că Mesia trebuie să
sufere multe. Apoi, presimţeau că asta îi priveşte personal pe fiecare. Ucenicul merge
în urma învăţătorului şi condiţiile urmării erau clare (cf. Mc 8,34-38). Au înţeles
că Isus este Mesia (Cristos) şi s-au convins că drumul său duce la cruce, dar nu reuşesc
să înţeleagă faptul că în cruce se ascunde gloria. De aceea, au nevoie de o garanţie,
de o experienţă chiar numai de câteva clipe şi provizorie în care vălul să fie ridicat.
Şi Isus îi pregăteşte. Atunci „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus
deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”
(Mc 9,2). Timp de câteva clipe Isus le arată la trei dintre apostoli ceea ce în el
rămânea, de obicei, ascuns: dumnezeirea, strălucirea gloriei şi comuniunea cu Tatăl
ceresc. „Hainele lui Isus au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor
de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau
cu Isus” (Mc 9,3-4).
6. Evenimentul de pe muntele Tabor anticipează Paştele
Transfigurarea lui Isus este menită să dezvăluie ucenicilor derutaţi sensul profund
şi ascuns al crucii. Misterul transfigurării imprimă în mintea ucenicilor o imagine
a lui Isus, glorioasă şi măreaţă în stare să arate că în sărăcie, în suferinţă, în
pătimire Dumnezeu înfăptuieşte planul său de mântuire, chiar dacă omeneşte apare imposibil.
Aceasta este semnificaţia transfigurării pe drumul de credinţă al ucenicului. Trei
dintre ucenici au contemplat, pentru o clipă, gloria Fiului lui Dumnezeu. Evenimentul
de pe muntele Tabor anticipează Paştele şi îi face pe ucenici să înţeleagă că drumul
lui Dumnezeu nu este închis ci deschis. Moartea nu este ultimul cuvânt. Acum Biserica
propune şi generaţiei noastre episodul transfigurării lui Isus, vrând să ne spună:
îl veţi vedea pe Mântuitorul răstignit, veţi trăi o groază de nedescris văzându-l
însângerat, suferind în agonie, strivit de duşmani. Ca să nu vă scandalizaţi, ca să
nu-l trădaţi şi să nu-l părăsiţi în ceasul acela mare şi amar, priviţi acum cu atenţie
misterul transfigurării lui Isus pe Tabor, înţelegeţi cine este cel plin de strălucire
şi ce poate face: Ascultaţi de el!
7. Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!
Petru şi ceilalţi doi apostoli stăteau fericiţi înaintea lui Isus care se revelează
în strălucirea divină. Apostolul Petru voia să prelungească la infinit acea viziune
neaşteptată. Dorind să facă trei colibe (Mc 9,5), dovedeşte însă că nu a înţeles evenimentul.
Credea că-i începutul unei situaţii definitive. Nu era însă ţinta finală, ci doar
o anticipare a ei de scurtă durată. Lumina se stinge, dispar Moise şi Ilie şi rămâne
Isus singur, un om îndreptat spre umbrele patimii şi morţii: „A venit un nor care
i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit,
ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât
pe Isus singur cu ei ( Mc 9,7-8). Punctele de referinţă ale credinţei nu se găsesc
în minune. Singurul miracol ce ne-a fost dat este cel al Cuvântului lui Dumnezeu.
Slava luminoasă care apare pe munte este garanţia prezenţei şi aprobării lui Dumnezeu,
dar la sfârşit rămâne Isus singur, în forma sa umană şi de toate zilele. Ucenicii
trebuie să aleagă. Binele nu stă în a rămâne pe munte fugind de lume, dar în a trăi
în istoria oamenilor cu stilul ales de Dumnezeu. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente
luminoase, de bucurie, în mijlocul ostenelilor vieţii creştine. Să ştim a le primi
şi trăi, fără a uita că sunt trecătoare şi provizorii. Pentru ucenic viaţa de credinţă
continuă să fie un drum al crucii. Experienţele luminoase, puţine şi de scurtă durată,
îi sunt oferite doar ca o pregustare. Asta ne este de-ajuns. Pentru a cunoaşte mai
mult, trebuie să ascultăm de „Fiul iubit” (Mc 9,7). Ucenicul este prin definiţie unul
care ascultă. El nu pretinde să fie original, ci slujitor al adevărului în poziţie
de ascultare. Ascultarea înseamnă primirea şi împlinirea cuvântului, înseamnă convertire
şi speranţă. Cere nu doar inteligenţă pentru a pricepe, dar şi curajul de a se decide.
Ceea ce ascultăm este de fapt un cuvânt care ne implică şi ne dezrădăcinează din patria
propriului egoism şi ne strămută încă de acum împreună cu Fiul în împărăţia Tatălui.
8. Amintirea Transfigurării
„Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Este impresionat acest glas venit
din nor în care freamătă tot cerul. Cei trei apostoli, surprinşi de faptul că întreaga
creaţie participă la eveniment, au fost cuprinşi de frică. Cad la pământ şi îşi ascund
faţa fără să îndrăznească să-şi oprească ochii pe viziune. Dintr-o dată simt că cineva
îi atinge. Este Isus, revenit la înfăţişarea obişnuită de totdeauna. Privind în jurul
lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Învăţătorul le-a poruncit:
Să coborâm, de acum, dar să nu spuneţi nimic din ceea ce aţi văzut, până în ziua în
care Fiul Omului va fi înviat din morţi. Cuvinte de neînţeles atunci pentru cei trei
care însă nu aveau să uite niciodată acea scenă extraordinară. N-au povestit nimănui
decât după învierea lui Isus. Sfântul Petru, mult mai târziu, poate după treizeci
de ani, evocă evenimentul transfigurării lui Isus ca unul „din spectacolele măreţiei
lui”, în cea dea doua Scrisoare, ce pare să fi fost redactată la Roma: „De fapt, noi
nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza
unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost [martor]i oculari ai măreţiei lui.
El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei
măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care mi-am găsit plăcerea”.
Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt”
(2Pt 1,16-18).
9. Ajunge Evanghelia
Sfântul Ioan al Crucii obişnuia să afirme că, de când pe Tabor a spus să ascultăm
de Isus: „Ascultaţi de el!”, Dumnezeu a devenit, într-un anume fel, mut. A spus totul,
nu are alte lucruri noi de revelat. Cine îi cere noi revelaţii, sau răspunsuri la
curiozităţi, îl ofensează, ca şi cum nu s-ar fi explicat îndeajuns de clar. Dumnezeu
continuă să ne repete la toţi acelaşi cuvânt: „Ascultaţi de el!” Citiţi Evanghelia:
veţi găsi în ea mai mult, şi nu mai puţin decât căutaţi”. Evanghelia duminicii îl
pune în faţa ochilor noştri pe Cristos în toată măreţia sa, ca Învăţător al Bisericii
şi al omenirii. Să coborâm în vale de pe micul nostru Tabor purtând în inimă ecoul
puternic al invitaţiei Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!”
Vorbeşte în Evanghelie. În ea „avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi
bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se
va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,19).
10. Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii
„Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam: „Sunt foarte umilit”. Lucru
de preţ este în faţa Domnului moartea credincioşilor săi. Ascultă-mă, Doamne, căci
sunt slujitorul tău, eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale! Tu ai desfăcut legăturile
mele. Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini voturile
făcute Domnului de faţă cu tot poporul său, în curţile casei Domnului, în mijlocul
tău, Ierusalime!” (Ps 115/116,10.15-19 psalmul responsorial).
11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre
cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura
de vederea gloriei tale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 februarie 2018)
All the contents on this site are copyrighted ©. |