Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B): In cruce salus

(RV - 11 martie 2018) E Ziua Domnului. Suntem la jumătatea drumului Postului Mare. Înaintea noastră se înalţă crucea lui Cristos. Să privim cu credinţă la semnul mântuirii şi drumul vieţii noastre se va lumina pentru a merge înainte. Evanghelia acestei duminici ne aminteşte mărturia scrisă lăsată de apostolul Ioan cu privire la misterul pascal al morţii şi învierii lui Isus: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (cf. In 3,14-21). Desigur, credem că Dumnezeu ne iubeşte şi este mereu cu noi pe drumul istoriei. Însă, există situaţii în viaţă în care crucea lui Isus se prezintă mai degrabă ca o barieră ce ne închide drumul. În tunelul întunecos al necazurilor vine spontan întrebarea dacă merită sau nu să urcăm cu Isus spre Ierusalim. Liturghia acestei duminici vrea să arate că urmarea lui Cristos pe drumul crucii este o cale a vieţii ce conduce la bucuria Învierii. Isus a dezvăluit misterul crucii în convorbirea cu Nicodim. Acest membru de frunte al parlamentului (sinedriul) de la Ierusalim era un om învăţat, căutător de lumină. El a mers la Isus şi a stat de vorbă cu el o noapte întreagă. Ceea ce Isus i-a dezvăluit în finalul convorbirii este un adevăr pe care mintea omenească nu-l poate înţelege fără o lumină specială a lui Dumnezeu. Isus i-a vorbit despre sine, despre Persoana sa şi despre scopul pentru care s-a coborât din cer şi unde se va întoarce după împlinirea misiunii. Pentru a se face înţeles, Isus evocă un eveniment din istoria biblică petrecut în timp ce poporul ales călătorea prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei. Episodul înălţării şarpelui de bronz este pus în legătură cu răstignirea lui Isus pe cruce: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15). Sunt două episoade de mântuire, deşi de ordin diferit. Răstignirea lui Isus apare ca o înfrângere a lui Dumnezeu şi a Unsului său, dar ea devine începutul unei „înălţări” a lui Isus în slavă, adică începutul preamăririi sale de către Tatăl. Crucea era în ochii evreilor un semn de blestem din partea lui Dumnezeu (cf. Dt 21,22-23) iar în ochii păgânilor o umilire de neconceput pentru unul care se declara Fiu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-25). Dar Dumnezeu pune pe toată viaţa lui Isus pecetea sa definitivă în semn de aprobare. Nici astăzi nu reuşim să ne imaginăm efortul enorm pe care Biserica l-a făcut pentru a prezenta crucea lui Isus ca semn de glorie. „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos” (cf. Ef 2,4-10 lectura a doua). Să privim cu credinţă la crucea Domnului şi vom fi vindecaţi de muşcăturile păcatului.

1. Cine privea spre şarpele din bronz trăia
Ca popor sfânt al celor botezaţi putem înţelege că urcarea la Ierusalim înseamnă pentru Isus şi pentru discipolii săi acceptarea de a fi înălţaţi ca „şarpele în pustiu”. În această imagine biblică se întrevede crucea Domnului, semnul mântuirii. Despre ce este vorba? În timpul călătoriei spre ţara promisă, când poporul şi-a pierdut răbdarea şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană mizerabilă”, Domnul a trimis împotriva poporului şerpi veninoşi: au muşcat poporul şi a murit multă lume în Israél. Poporul a venit la Moise şi i-a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să îndepărteze de la noi şerpii!”. Şi Moise s-a rugat pentru popor. Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi”.  Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva şi acesta privea spre şarpele din bronz, trăia” (Num 21,4-9). Din conversaţia nocturnă dintre Isus cu Nicodim aflăm că în Cristos înălţat pe cruce se împlinesc profeţiile de demult şi se revelează iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică”. Cristos a fost înălţat pe cruce pentru ca să-i atragă pe toţi la sine. El şi-a oferit viaţa pentru a revela iubirea lui Dumnezeu, care este mai mare decât păcatul nostru.

2. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el
Evanghelistul Ioan a meditat ani de zile după înălţarea lui Isus la cer, căutând să înţeleagă sensul evenimentelor pascale. Iată concluziile şi mărturia sa: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (cf. In 3,16-21). Aşadar, Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos nu ezită să locuiască cu noi la râurile Babilonului în care trăim pentru ca să ne purifice de păcate. Mai mult, el vrea să facă sărbătoare pentru micile noastre semne de convertire ca răspuns la iubirea sa. La mijlocul Postului Mare ne bucurăm pentru mântuirea noastră şi suntem recunoscători pentru faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Duhul Sfânt să ne facă să înţelegem că Tatăl ne iubeşte chiar înainte de faptele noastre bune dar şi după păcatele noastre, deoarece suntem atât preţioşi în ochii săi încât l-a dat şi l-a trimis pe Fiul său, unul născut.

3. Culmea bucuriei mele: Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale
Duminica a IV-a a Postului Paştelui este numită în ritul roman şi duminica „Laetare”, de la cuvântul latin cu care începe cântarea de intrare la sfânta Liturghie şi care înseamnă „bucură-te” sau „veseleşte-te”. Este luat din partea a treia a cărţii profetului Isaia care încearcă să-i încurajeze pe conaţionalii săi. Aceştia, după îndelungate decenii de captivitate la râurile Babilonului, întorşi în patrie întâmpinau mari greutăţi în lucrarea de reconstrucţie a ţării, de refacere a vieţii sociale, economice şi religioase. Şi doriseră atât de mult întoarcerea în patrie pentru a se prezenta din nou înaintea Domnului la templul din Ierusalim. Lamentaţia sfâşietoare din psalmul responsorial este dovada clară că exilaţii nu au încetat niciodată să spere că va veni pentru ei ziua reîntoarcerii în patrie. „Pe malurile râurilor din Babilon şedeam şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnasem harpele. Căci acolo, cei care ne-au dus în robie ne cereau cuvintele cântărilor şi opresorii noştri ne cereau veselie: „Cântaţi-ne din cântările Sionului!”. Fiecare îşi zicea în inima sa: „Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă. Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Ps 136/137, 5-6). Revenirea din exil va fi pentru popor motiv de întărire a convingerii că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale. Eliberarea însăşi apare ca un eveniment cu totul neprevăzut, un adevărat dar oferit de Dumnezeul legământului, care se foloseşte de regele persan ca de un slujitor al său. „Domnul a mişcat duhul lui Cirus, regele perşilor, care a pus să se transmită o veste în toată stăpânirea lui, chiar şi în scris…Oricine dintre voi este din poporul său, «poate pleca acolo!»”, adică poate urca la Ierusalim (cf. 2Cr 36,14-16.19-23 prima lectură). Aşadar, „bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11 Ant. la intrare). Să ne bucurăm în Domnul pentru că în ciuda faptului că umblam în păcate, Dumnezeu a decis să ne salveze în mod gratuit arătându-ne calea de urmat: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos” (cf. Ef 2,4-10 lectura a doua).

4. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 10 martie 2018)