Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (B): Bobul de grâu

”Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult.” - ANSA

17/03/2018 11:29

(RV  18 martie 2018) E Ziua Domnului. Începem Liturghia duminicală cu o invocaţie stăruitoare din cartea Psalmilor: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2 Ant. la intrare). În aceste invocaţii Părinţii Bisericii au identificat strigătele lui Isus în timpul pătimirii: „În zilele vieţii sale pământeşti, Cristos a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui.  Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el (Ev 5,7-9). Liturghia Postului Mare ne invită să-l urmăm pe Isus în fidelitatea sa filială până la sfârşit în certitudinea că Dumnezeu Tatăl nu este absent în cruce, dar că în ea se manifestă în mod diferit decât ne aşteptăm.

1. Promisiunea unui Legământ nou
În a doua parte a Postului Mare continuăm reflecţia despre istoria mântuirii. Profetul Ieremia anunţă un legământ nou (Ier 31,31-34 prima lectură) şi un timp în care poporul ales va trăi într-un raport de intimitate cu Domnul. Dumnezeu va ierta infidelităţile poporului şi-l va face să practice legea dreptăţii nu din constrângere, ci în mod liber, impulsionat de o „pornire lăuntrică”. Legământul de la poalele Muntelui Sinai va fi substituit cu un legământ nou care va fi veşnic şi a cărui lege nu va mai fi scrisă pe table de piatră ci întipărită în adâncul inimii. La baza acestui legământ nou vor sta iubirea şi iertarea. Primul legământ a fost rupt şi nu mai poate fi restaurat. Este ca urciorul pe care profetul l-a spart în ochii locuitorilor Ierusalimului. Cioburile nu mai pot fi recuperate şi nici reasamblate (cf. Ier 19,11). Noul legământ va fi rezultatul unei noi intervenţii prin care Dumnezeu însuşi va produce convertirea, căci va schimba inima omului. Legea lui Dumnezeu nu va mai fi pusă înaintea ochilor, ci va fi sculptată în inima omului. Caracteristica noului legământ stă în interioritatea sa. Iată noutatea: „Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său şi nimeni, pe fratele său, zicând: „Cunoaşte-l pe Domnul!”, pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare – oracolul Domnului. Căci eu le voi ierta nelegiuirile şi de păcatele lor nu-mi voi mai aduce aminte” (Ier 31,33-34). Ce se înţelege prin legământ sau alianţă? Înţelegerea, alianţa sau legământul este un raport de apartenenţă reciprocă între Dumnezeu şi oameni: „eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (Ier 31,33). Relaţia dintre Dumnezeu şi popor nu este o simplă legătură precum cea dintre doi aliaţi, ci raportul care îl leagă pe soţ de soţie, pe tată de fiu. Este o legătură vitală. Este un legământ viu.  Al doilea element al legământului este cunoaşterea lui Dumnezeu: „pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31,34b). De aceea, „nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său şi nimeni pe fratele său zicând: „Cunoaşte-l pe Domnul!” (Ier 31,34a). Nu este o cunoaştere oarecare, superficială sau simplu intelectuală, ci este o cunoaştere intimă, o trăire ce implică toată existenţa. În timpul Postului Mare devenim tot mai conştienţi că Dumnezeu este credincios legământului său de iubire şi de iertare. Să ne întoarcem mai des în cămara intimă a sufletului şi acolo îl vom găsi pe Dumnezeu care ne iubeşte şi ne aşteaptă mereu.

2. Creează în mine inimă curată
Câteva versete din psalmul 50/51 formează răspunsul la prima lectură. Psalmul „Miserere” (Ai milă de mine, Dumnezeule) este cel mai cunoscut dintre psalmii de pocăinţă. Încă de la primele cuvinte, psalmistul îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă păcatul deoarece se încrede în milostivirea sa. Apoi, îl roagă pe Dumnezeu să intervină cu lucrarea sa creatoare şi să-i dea o inimă nouă şi un duh nou: Creează în mine, Dumnezeule, o inimă curată! Îl roagă să înfăptuiască în păcătos o nouă creaţie: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi înapoi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor! Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile tale şi cei păcătoşi la tine se vor întoarce” (Ps 50/51, 3-4.12-15 psalmul responsorial)

3. A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat
Noul legământ anunţat de profeţi se realizează în moartea şi învierea lui Isus. Evanghelia zilei conţine ultimul discurs public rostit de Isus înainte de pătimire (cf. In 12, 20-33). În acel timp, printre cei care au urcat la Ierusalim să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia s-au apropiat de Filip, cel care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat”. Aceşti pelerini greci sunt celelalte oi care nu fac parte din poporul lui Israel şi de aceea vor intra în atenţia şi în grija lui Isus după evenimentele pătimirii. Pentru a putea aduna şi celelalte oi, Isus trebuie mai întâi să-şi dea viaţa şi să o reia potrivit voinţei Tatălui (cf. In 10,17-18). Faptul că îl căutau mulţi iudeii iar acum şi unii dintre greci, îl face pe Isus să înţeleagă că a sosit ceasul pentru marea adunare finală şi de aceea exclamă: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat”. Acel ceas anunţat de mai multe ori acum este prezent şi marchează momentul preamării Fiului Omului. Pentru evangheliştii Marcu şi Matei venirea ceasului marchează momentul în care Isus este dat în mâinile păcătoşilor şi termină cu moartea. Evanghelistul Ioan vede acel moment ca o înălţare şi o preamărire. Evangheliştii au în vedere cel de-al patrulea poem al Servitorului suferind (cf. Is 52,14-53,12). Primi trei evanghelişti reţin imaginea servitorului care „şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi. Dar el purta păcatul multora şi mijlocea pentru cei nelegiuiţi” (cf. Is 53,12). În schimb, evanghelistul Ioan reţine imaginea servitorului despre care s-a spus: „Iată, slujitorul meu va avea succes; se va înălţa, se va ridica şi va fi foarte sus” (Is 52,13). Însă, evanghelistul Ioan, la fel ca profetul Isaia, priveşte mai întâi sfârşitul vieţii pământeşti a Servitorului, adică a lui Isus. Potrivit lui Isaia, Servitorul, înainte de a fi glorificat, „va fi ca unul de care îţi ascunzi faţa…dispreţuit şi refuzat de oameni…chipul lui era mai desfigurat decât cel al unui om”. Potrivit evanghelistului Ioan, glorificarea lui Isus este în contrast puternic cu „bobul de grâu care moare” şi cu „a pierde viaţa”.

4. Ca bobul de grâu
După ce i s-a spus că sunt unii greci care vor să-l vadă, Isus nu răspunde direct dar se prezintă. În cuvintele lui Isus prin care descrie moartea sa sunt implicaţi şi discipolii. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (In 12,24-26). Vorbind despre „bobul de grâu care moare” şi despre „a-şi da propria viaţă”, Isus vorbeşte despre sine, dar îi implică şi pe discipoli. Vorbind despre destinul său, vorbeşte  şi despre soarta lor. Numai cine este dispus să-şi piardă viaţa în această lume nu va rămâne singur, ci va avea pentru sine şi pentru alţii viaţa veşnică. Este regula de bază pentru orice slujire. Isus ca Servitor s-a oferit pe sine ca miel de jertfă. Dar a fost preamărit de Tatăl. La fel, cine îl slujeşte şi îl urmează până la capăt pe Isus, va fi cinstit de Tatăl. Ceasul preamăririi valorează pentru discipol la fel ca pentru Isus. Dar şi Isus este om şi ca atare nu poate să nu se cutremure şi să-i fie frică. „Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica”. Mulţimea care stătea acolo şi care auzise spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: „Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi”. Este anticipat astfel momentul agoniei din Grădina Ghetsemani. Dar avem şi confirmarea din partea Tatălui, ca odinioară la botezul în râul Iordan şi apoi pe muntele Tabor. Şi Isus continuă: „Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea aceasta arătând de ce moarte avea să moară.

5. Vrem să-l vedem pe Isus
Ce voiau în fond acei greci. Putem doar presupune. Voiau probabil un răspuns la întrebarea: „Tu care vorbeşti mereu despre moarte, ce idee ai despre acest eveniment care spulberă toate speranţele omului? Tu îi îndemni pe ucenicii tăi să creadă într-un Dumnezeu-iubire. Cum se poate împăca ideea ta cu moartea certă şi inevitabilă în care se stinge orice fel de legătură dintre Dumnezeu şi om?”. Răspunsul lui Isus poate fi înţeles având în vedere prima lectură despre legământul nou promis pentru timpurile mesianice, când Dumnezeu va scrie legea sa în inima omului. Ţinând cont de noul legământ, vedem că răspunsul lui Isus dat grecilor cuprinde trei puncte. În primul rând, Isus le-a spus că moartea nu are un sens în ea însăşi, pentru că sensul morţii este viaţa, potrivit asemănării cu sămânţa care căzută în pământ pare că moare dar pregăteşte o nouă viaţă. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24).  În al doilea rând, vorbind despre Dumnezeu-iubire, a spus că, deşi era tulburat de „ceasul” morţii sale de-acum aproape, el era sigur că Tatăl nu-l va abandona ci îl va preamări. „Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica” (In 12,27-28). Al treilea punct al răspunsului dat de Isus grecilor se referă la sensul pozitiv al morţii sale: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12, 32).

6. Crucea: semnul glorificării
Observăm că dialogul lui Isus cu grecii este absorbit în teologia lui Ioan. Aceasta este absolut diferită de orice idee pe care nu numai grecii, dar toate popoarele şi toate religiile necreştine, inclusiv din timpurile noastre, o au despre Dumnezeu, despre moarte şi despre destinul omului după moarte. La prima vedere Isus pare că evită întrebarea grecilor, dar nu este aşa. Isus consideră împrejurarea ca fiind moment de manifestare a slavei „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). De aceea, Isus merge direct în miezul chestiunii şi răspunde cu o scurtă parabolă care ilustrează sensul întregii sale vieţi. El este ca o sămânţă care zace în pământ, adică se dăruieşte până la moarte pentru a aduce rod. Rodul este descris puţin mai departe: „iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Isus se dăruieşte şi moare pentru ca să-i adune din nou pe oameni. Acesta este rodul. Grecii care voiau să vadă cine este Isus sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Pentru a se face cunoscut, pentru a revela persoana şi semnificaţia sa, Isus vorbeşte despre cruce, vorbeşte despre viaţa sa ca un plan continuu de dăruire. De fapt, la întrebarea „Cine este Isus?”, primii creştini nu răspundeau cu o definiţie (nu-i de-ajuns să spui că este „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”), ci povesteau viaţa şi moartea lui Isus. Misterul care trebuie aprofundat este deci crucea. Sensul genuin al acestui mister poate fi uneori ofuscat, redus şi banalizat. Crucea a devenit uneori sinonim cu povară, suferinţă, faliment. În lumina Paştelui, Crucea este mult altceva.

7. Crucea: semnul iubirii
Crucea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii sale şi solidarităţii cu noi. Acesta este sensul principal din care derivă toate celelalte, cum spune Evanghelistul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Şi mai departe: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). În cea de-a patra Evanghelie Isus vorbeşte despre cruce în sensul de slavă: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). Nu este un paradox. Crucea este slava iubirii şi nu slava puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, pasionată pe care oamenii încearcă să o descurajeze, dar care nu se dă abătută din cale pentru că este o iubire mare, puternică şi glorioasă. Pe cruce s-a arătat puterea iubirii şi nu iubirea puterii.

8. Crucea: semnul comuniunii totale
Crucea este şi calea solidarităţii şi comuniunii, a solidarităţii până la capăt. Alţii te pot marginaliza sau trăda, tu însă trebuie să fii solidar cu ei, printr-o fidelitate ce merge dincolo de refuzul pe care-l întâmpini. Este calea solidarităţii rezistente şi universale imitându-l pe Cristos care a murit pentru cei care l-au răstignit. Pe lângă revelarea iubirii lui Dumnezeu crucea este şi un plan de viaţă pe care Cristos l-a trăit şi pe care fiecare ucenic trebuie să-l împărtăşească. Crucea conţine şi un alt aspect: slăbiciunea iubirii. Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri pentru a-şi impune ideea sa. Nu a folosit puterea de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se sustrage maltratărilor. S-a încredinţat libertăţii oamenilor lăsându-le posibilitatea să spună da şi să spună nu. Dumnezeu a preferat să parcurgă calea iubirii şi a libertăţii, acceptând până la capăt partea riscantă de a fi refuzat. Asta înseamnă că iubirea pare învinsă, dar în realitate este victorioasă, pare incapabilă să facă istorie şi totuşi se impune în istoria lumii, pare slabă dar e puternică. Calea crucii este calea învierii. Este drumul bobului de grâu care murind aduce rod.

9. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut e Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 17 martie 2018)

17/03/2018 11:29