2018-03-24 10:19:00

Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (B): Triumf şi pătimire, preludiul Paştelui


(RV –  25 martie 2018) E Ziua Domnului. Cu Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului intrăm în Săptămâna Sfântă. Liturghia euharistică este precedată de procesiunea credincioşilor cu ramuri în mâini pentru a aminti intrarea regească a lui Isus în Ierusalim. Participarea la procesiune este un act de credinţă în Cristos Domnul şi totodată o angajare la a-l urma pe drumul crucii. Îndemnul propus la începutul celebrării liturgice ilustrează în mod concis şi exemplar înţelesul acestui moment anual din viaţa creştinilor. „În timpul postului celor patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire faţă de aproapele. Astăzi, ne adunăm să începem, împreună cu toată Biserica, celebrarea misterului pascal, adică moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, mister, pentru îndeplinirea căruia Isus a mers în oraşul Ierusalim. Celebrând cu toată credinţa şi evlavia intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, să-l urmăm şi noi pe Mântuitorul, pentru ca asociindu-ne la suferinţele crucii sale, să fim părtaşi la învierea sa glorioasă. Desigur, procesiunea sau intrarea solemnă reprezintă prin ritul exterior ceea ce Euharistia realizează tainic. Intrarea lui Cristos ca rege şi domn în noul Ierusalim alcătuit din adunarea creştinilor este preludiul sărbătorii Paştelui. Căci, până la trecerea noastră din această lume la Tatăl, până la Paştele Învierii noastre, rămâne să păşim cu Cristos pe drumul patimii şi morţii sale. Este calea bobului de grâu căzut în pământ, care murind aduce rod de viaţă nouă”.

1. Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului
Liturghia acestei duminici este, pe de o parte, plină de bucurie şi vrea să celebreze intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim caracterizată de entuziasmul mulţimii şi uimirea inocentă a copiilor. Pe de altă parte, toată slujba religioasă este ca şi umbrită de un nor de tristeţe, deoarece momentele de triumf trec nespus de repede şi lasă loc povestirii patimii şi morţii Domnului. De aici provine dubla denumire: „Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului”. Triumful şi pătimirea se contopesc în una şi aceeaşi dramă. În fapt, tocmai acea intrare regească a lui Isus în centrul politic şi religios al poporului său provoacă reacţia violentă a autorităţilor. Acestea, ca dintr-un instinct de apărare, decid moartea lui Isus. La rândul lor, evangheliştii se străduiesc să arate că Isus cucereşte adevărata sa „regalitate” mesianică tocmai urcând pe lemnul crucii. Acea tăbliţă pusă pe cruce deasupra capului, purtând inscripţia: „Isus, regele iudeilor”, nu este doar o ironie sau o simplă formalitate juridică care cerea să fie afişat motivul condamnării. Tocmai murind pe cruce, Isus a devenit „rege”. „Tronul” său înălţat între cer şi pământ, „tronul” său cosmic de glorie este tocmai crucea. În felul acesta putem înţelege acel „amestec” de bucurie şi de tristeţe reprezentat în mod sugestiv de Liturghia acestei duminici.

2. „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!”
În fiecare an în Duminica Floriilor ascultăm una dintre evangheliile Patimii. În anul notat cu litera B (din ciclul trienal A,B,C) este povestirea Patimii Domnului după evanghelistul Marcu (cf. Mc 14,1–15,47). Isus intră în Ierusalim urmat de discipoli şi aclamat de mulţimi. Toţi strigă „Osana” (cf. Mc 11,1-10). Apoi toţi vor dispărea. Pe Golgota nu mai sunt prezenţi discipolii, femeile rămân la distanţă şi observă de departe iar osanalele sunt înlocuite cu hule, insulte şi blasfemii. Există totuşi un personaj care rămâne la picioarele crucii. Glasul său este singurul care proclamă adevărata credinţă în acele momente dramatice. Evanghelistul Marcu încheie astfel povestirea Patimii Domnului: „Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: „Eloí, Eloí, léma sabactáni?”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau: „Iată, îl cheamă pe Ilie!” Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând: „Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!” Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul. Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15,33-39). Este mărturia de credinţă a unui centurion roman, a unui păgân, dar cu toate acestea glasul său e în stare să alimenteze credinţa noastră. El poate să facă această mărturisire pentru că se recunoaşte iubit şi iertat de Isus, în timp ce ia parte la răstignire sa. Înţelege probabil că nu el ia viaţa lui Isus, dar că Isus îşi dă viaţa pentru el, sărman păcătos, şi pentru noi toţi, păcătoşi ca el. Isus spatele şi l-a dat celor care îl loveau, obrajii, celor care îi smulgeau barba; nu şi-a ascuns faţa de cei care îl insultau şi îl scuipau (cf. Is 50,4-7 prima lectură); s-a umilit până la moartea pe cruce pentru ca orice limbă să proclame că „Isus Cristos este Domnul” (cf. Fil 2,6-11 lectura a doua). Chiar limba păgânilor, chiar şi limba păcătoşilor, precum centurionul roman.

3. Isus Nazarineanul, „Răstignitul”
Povestirea patimii Domnului după sfântul Marcu se deschide cu un gest de respect săvârşit de o femeie care toarnă ulei parfumat pe capul şi pe picioarele lui Isus pe când era la masă în casa unui fariseu (Mc 14,3-9), şi se încheie cu declaraţia unui sutaş roman, care a asistat la moartea lui Isus: „Cu adevărat omul acesta era fiu al lui Dumnezeu” (Mc 15, 3-9). În această femeie şi în acest bărbat atât de diferiţi, o evreică şi un roman, sunt reprezentaţi toţi aceia care meditează cu respect la patimile Domnului. Având în vederea durata Liturghiei, nu pot fi remarcate într-o predică toate episoadele care se înlănţuie în povestirea patimilor Domnului. Le putem asculta cu atenţie urmând îndemnul apostolului Paul: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire, Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,5-8 lectura a doua). Moartea sa, deci, nu a însemnat sfârşitul tragic al unui profet generos dar nechibzuit şi temerar, care s-a ridicat împotriva celor mai tari decât el, ci a corespuns unui plan precis, chiar dacă misterios pentru noi, pe care Isus îl cunoştea bine şi pe care a încercat să-l semnaleze de mai multe ori discipolilor săi (Mc 8,31; 9,8; 10, 33-34). Cheia de interpretare a întregii povestiri stă în finalul ei, acolo unde îngerii le spun femeilor, care se duseseră dis de dimineaţă la mormânt ca să-i ungă trupul: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici (Mc 16,6). Prin urmare, rezultatul acestei lungi istorii nu este moartea, ci învierea lui Isus, evenimentul care a schimbat viaţa ucenicilor săi şi cursul istoriei umane.

4. Sentimentele lui Isus
„Să aveţi între voi aceleaşi sentimente ale lui Isus Cristos” (Fil 2,5). Dar care sentimente?  Unii scot în evidenţă experienţa teribilă a solitudinii îndurate de Isus pe cruce şi care ajunge să strige: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit”. Nu este un strigăt de deznădejde. Potrivit vechii tradiţii religioase a lui Israel, cine recita primele versete ale unui psalm îşi însuşea prin asta conţinutul întregului psalm. În cazul de faţă este rugăciunea unui drept care moare în chinuri cumplite: ”În tine, Doamne, au nădăjduit părinţii noştri…S-au încredinţat ţie şi nu au fost dezamăgiţi” (Ps 21/22,5-6). Isus pe cruce, deşi într-o stare de angoasă profundă, s-a încredinţat Tatălui (cf. Lc 23,46) şi nu a fost dezamăgit. De aceea, apostolul Paul adaugă mai departe în aceeaşi Scrisoare către Filipeni: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2, 9-11).

5. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 martie 2018)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.