(RV – 29 aprilie 2018) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminicii din timpul Paştelui se deschide cu o invitaţie la preamărirea lui Dumnezeu: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor” (cf. Ps 97/98,1-2 Ant. la intrare). Celebrarea sfintelor taine ne face să percepem aspectul luminos al vieţii şi bucuria de a trăi într-o legătură intimă cu Cristos cel mort şi înviat.
1. Parabola viţei şi a mlădiţelor
Evanghelia liturgică este de la sf. Ioan şi propune parabola viţei şi mlădiţelor (In
15,1-8). Textul face parte din discursul de rămas bun rostit de Isus înaintea pătimirii.
În tradiţia biblică viţa de vie era stema ţării făgăduite şi simbolul poporului ales.
Vorbind în numele lui Dumnezeu, profeţii au anunţat vremuri de linişte şi pace, când
„fiecare va locui sub via lui şi sub smochinul său şi nu va fi [nimeni] să-i tulbure”
(Mih 4,4). În ziua aceea „îl veţi chema fiecare pe prietenul său sub viţa de vie şi
sub smochin” (Zah 3,10). Şi au fost perioade în care „fiecare a stat sub viţa lui
de vie şi sub smochinul lui şi nu era nimeni care să-i sperie” (1Mac 14,12). Liniştea
şi buna orânduire erau garantate de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.
De fapt, între ornamentele semnificative ale templului din Ierusalim se afla o mare
viţă de aur cu struguri de mărimea unui om. Mulţi aşteptau ca Mesia să se arate în
Cetatea Sfântă, chiar în templul prezenţei lui Dumnezeu. Astăzi, prezent în mijlocul
nostru, Isus ne spune şi nouă ca odinioară discipolilor la Ierusalim: „Eu sunt viţa,
voi sunteţi mlădiţele”. Cristos stabileşte cu discipolii din toate timpurile o legătură
vitală ca cea dintre viţă şi mlădiţe. Imaginea este cât se poate de sugestivă. Discipolii
nu stau doar sub viţă, dar sunt uniţi cu Cristos precum mlădiţele cu viţa de vie.
Mlădiţa este o emanaţie, o parte a viţei de vie. Între ele curge aceeaşi sevă vitală.
Nu s-ar putea imagina o unitate mai profundă. Pe plan spiritual, această limfă este
viaţa dumnezeiască care ne-a fost dată în taina Botezului, adică Duhul Sfânt dătător
de viaţă. Este o unire mai strânsă decât aceea care există între mamă şi copilul pe
care îl poartă în sân. Între mamă şi copil circulă acelaşi sânge; respiraţia şi hrana
mamei trec în copil. Dar copilul nu moare dacă se desprinde de mamă; mai mult, pentru
a trăi, trebuie la timpul potrivit să se detaşeze de sânul matern şi să trăiască pe
cont propriu; moare dacă rămâne unit cu mama mai mult timp decât cel normal. În cazul
nostru, lucrul se petrece invers. Mlădiţa nu aduce rod şi moare dacă se separă de
viţă; trăieşte, dacă rămâne unită cu ea.
2. Isus, viţa adevărată
Afirmaţia lui Isus de la începutul parabolei: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl
meu este viticultorul” (In 15,1), introduce un aspect nou faţă de cele scrise în Vechiul
Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o vie (cf. Is 5,1-7), aici se afirmă că
Isus însuşi este viţa. În Vechiul Legământ poporul ales este comparat cu o vie aleasă
şi plantată de Dumnezeu în ţara promisă. Dar nici via, nici viţa de vie aleasă n-au
fost la înălţimea aşteptărilor. Dumnezeu a plantat poporul ales aşa cum un agricultor
plantează o vie, a cultivat-o, a curăţat-o şi a aşteptat roadele. După un început
promiţător, poporul ales a devenit ca o vie stearpă, încât psalmistul ajunge să-l
roage pe Dumnezeu, păstorul lui Israel ca să intervină şi restabilească în sfârşit
şi definitiv via sa devastată: „Dumnezeule Sabaót, întoarce-te! Priveşte din cer şi
vezi, vizitează via aceasta! Ocroteşte ceea ce a plantat dreapta ta şi pe fiul omului
pe care l-ai cultivat pentru tine!” (Ps 79/80,15-16). La această rugă a psalmistului
pare să răspundă Isus, când în atmosfera intimă a ultimei cine, în momentul instituirii
„noului legământ în sângele său”, semnificat şi exprimat de „vinul” peste care a rostit
binecuvântarea şi l-a dăruit discipolilor ca să-l bea, a proclamat solemn: „Eu sunt
viţa cea adevărată”. În sfârşit, viţa corespunde aşteptărilor lui Dumnezeu pentru
că Isus este „viţa cea adevărată”. Calificativul „adevărat” este specific Evangheliei
după Ioan, şi înseamnă „perfect şi definitiv”, aşa cum Isus este „lumina adevărată”
(In 1,9), „adevărata pâine” (In 6,32), „adevărata apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică”
(In 4,13-14), „adevăratul (bunul) păstor” (In 10,11). Evanghelistul Ioan este mulţumit,
pentru că de acum discipolul poate trăi şi aduce roade, deoarece este unit cu Cristos,
viţa cea adevărată. Însă totodată pare neliniştit pentru că discipolul poate deveni
ca o mlădiţă seacă, neroditoare, moartă. Comunitatea care trăieşte în Cristos este
salvată, protejată şi aduce rod, dar există mereu posibilitatea păcatului care rupe
legământul cu Cristos şi blochează limfa vitală. Când mlădiţa devine neroditoare,
ea este tăiată şi arsă iar cea roditoare este curăţată: „Orice mlădiţă care este în
mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod, o curăţă ca să aducă şi
mai mult rod” (In 15,2).
3. Rămâneţi în mine şi eu în voi!
Discipolul este viu dacă rămâne în Cristos într-o dependenţă absolută de el. Cine
rămâne în Cristos trăieşte şi aduce rod; cine se rupe şi se desparte de Cristos, acela
nu mai rodeşte, se usucă, moare. În pericopa evanghelică revine frecvent cuvântul
"a rămâne". Toată viaţa creştină este rezumată în imperativul: „Rămâneţi în mine şi
eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă,
tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele.
Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu
puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa,
şi se usucă; se adună, se aruncă în foc şi arde” (In 15, 4-6). Rămânerea în Cristos
indică un raport de comuniune, o legătură între persoane. Creştinul înţelege că propria
consistenţă se află în unire, nu în autonomie. Dependenţa de Cristos este trăită ca
încredere şi credinţă în el, în sensul că discipolul se bizuieşte pe Cristos şi nu
pe forţele proprii. Rămânerea noastră în Cristos se manifestă prin păzirea poruncilor
şi conformarea vieţii după cuvintele lui şi nu după planurile noastre proprii. Nu
este dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci comuniunea dintre prieteni. De fapt,
evanghelistul Ioan vorbeşte despre o rămânere reciprocă: „voi în mine şi eu în voi”
(v.5). Rămânerea în Cristos zi de zi se transformă în prietenie, comuniune de viaţă.
4. Uniţi cu Cristos în Biserica sa
Observăm că Isus nu spune: "Voi sunteţi viţa", ci: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele"
(In 15,5). Isus vrea să spună: "Aşa cum mlădiţele sunt legate de viţă, tot aşa voi
îmi aparţineţi mie! Însă aparţinându-mi mie, voi aparţineţi şi unii altora". Această
aparţinere unii altora şi lui Cristos nu este o relaţie oarecare, ideală, imaginară,
simbolică, ci – s-ar putea spune - o aparţinere lui Isus Cristos în sens biologic,
pe deplin vitală. Biserica este această comunitate de viaţă cu Cristos şi a unuia
pentru celălalt, care este întemeiată în Botez şi aprofundată de fiecare dată tot
mai mult în Euharistie. "Eu sunt viţa adevărată", însă asta înseamnă în realitate
că "Eu sunt voi şi voi sunteţi eu", o nemaiauzită identificare a Domnului cu noi,
Biserica sa (cf. Benedict XVI, omilia, Berlin, 22 sept. 2011). Înţelegem că a rămâne
în Cristos înseamnă a rămâne şi în Biserică. Întreaga comunitate a celor care cred
este puternic unită în Cristos, viţa. În Cristos noi toţi suntem uniţi împreună. În
această comunitate Cristos ne susţine şi, în acelaşi timp, toţi membrii se susţin
reciproc. Ei rezistă împreună la furtuni şi oferă protecţie unii altora. Noi nu credem
singuri, ci credem cu toată Biserica.
5. Cristos spune: Fără mine nu puteţi face nimic
Isus spune în mod explicit: „Fără mine nu puteţi face nimic”, propoziţie ce admite
şi traducerea: „În afara mea nu puteţi face nimic” (In 15,5), pentru că „Eu sunt viţa
cea adevărată” (In 15,1). Celelalte viţe nu sunt adevărate. Această declaraţie vrea
să excludă alte cauze de mântuire în afara lui Isus. Este probabil că evanghelistul
Ioan a redactat acest fragment în timpul discuţiilor interminabile dintre evrei şi
creştini despre rolul lui Isus ca izvor de mântuire. Existau şi creştini influenţaţi
de învăţături gnostice, care pretindeau că, pe lângă Isus, au ca salvatori şi anumiţi
eoni sau spirite puternice care locuiesc în lumea stelelor. Există situaţii istorice
în care se impune o redresare a credinţei şi o restabilire a legăturii cu Cristos,
viţa cea adevărată. Împotrivirile, persecuţiile sunt ca o curăţare a mlădiţelor de
vie. Vorbind despre tăierea ramurilor, Isus face aluzie la persecuţia care avea să
se abată asupra discipolilor. Actualizând, putem considera situaţiile dificile prin
care trece Biserica drept o scuturătură pentru „tăierea” orgoliului şi a încrederii
în sine. Primindu-l pe Cristos în Sfânta Împărtăşanie, fiecare să decidă personal,
dacă vrea „să rămână” în Cristos, pentru ca şi Cristos „să rămână” în el. Dacă nu
rămânem în Cristos, ci doar în noi înşine, se întrerupe comuniunea vitală cu Domnul
şi viaţa spirituală devine ca pământul arid, rutina înlocuieşte credinţa, tehnica
organizatorică ia locul vieţii pastorale şi Biserica, în ciuda eforturilor, începe
să tânjească şi să vegeteze.
6. Rugăciunea Bisericii
„Dacă rămâneţi în mine şi eu rămân în voi, puteţi cere orice şi veţi primi. Prin aceasta
este preamărit Tatăl meu: să aduceţi rod îmbelşugat şi să vă dovediţi ucenicii mei”
(In 15,7-8). Împreună cu Biserica, să-l preamărim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul
Sfânt şi să-i cerem cu încredere: Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează
necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti
prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la
bucuriile vieţii veşnice. Cristos a înviat!
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 28 aprilie 2018)
All the contents on this site are copyrighted ©. |